Punct şi virgulă

Intrăm în Bucureştiul vechi dinspre strada Căldărari. În faţă, Biserica Curtea Veche. În spate lăsăm Hanul lui Manuc. Păşind pe pavajul de piatră cubică (deşi e nou) şi umplându-ţi privirea de istorie (pentru că nu ai cum să nu observi, lângă cea mai veche biserică din Bucureşti, Curtea Domnească), nu se poate să nu te prindă povestea timpului, răsuflul istoriei. În acest decor văd deunăzi, mergând în faţa noastră, o fetiţă desprinsă şi ea dintr-o poveste. Hăinuţa groasă, cam prea mare pentru ea, îşi avea perechea în paltonul uşor uzat al bărbatului care o ţinea de mână, probabil tatăl. Paşii grăbiţi ai bărbatului trădau o destinaţie precisă a plimbării lor matinale, iar fetiţa, cu o sprinteneală de ied, sălta voiniceşte pentru a ţine pasul cu tatăl, paltonaşul ei de stofă groasă părând o povară nedorită. În urma ei, fularul galben devenea un semnul întrebării ... Spre încântarea fetiţei, o pisică vărgată ţâşni de nicăieri. Copilul se desprinse din mâna tatălui şi, în fuga fetiţei du

Anul trecut, la vremea Crăciunului, vă împătăşeam emoţiile ultimei ore de dirigenţie din decembrie . Respectând ritualul de acum ştiut, şi anul acesta, din cele 27 de scrisori, care, înainte să ajungă la Moş Crăciun, s-au oprit la mine, una singură a fost aleasă pentru a fi citită ca un omagiu adus copilăriei, sincerităţii şi generozităţii:                                             Dragă Moş Crăciun, Am 17 ani şi locuiesc în Bucureşti, capitala României. Deşi se apropie Crăciunul, zăpada nu şi-a făcut încă apariţia. Sunt de părere că sărbătorile de iarnă fără zăpadă nu au niciun farmec.  Anul acesta a fost un an urât, dar sper să mă pot bucura  de minunata sărbătoare a Crăciunului. Chiar dacă am crescut, aştept cu sufletul la gură să soseşti. Cele două persoane care mi-au animat copilăria la fiecare Crăciun, cu prezenţa şi căldura lor, nu mai sunt, dar voi încerca să am acelaşi simţ al umorului pe care îl aveau ei.   Îţi cer să am un an mai bun, să fie sănătoşi toţi cei dragi.

Am preluat de la  Horia Gârbea  leapşa de sărbători, cu mesajul Nu este totul pierdut! Pentru că aceasta este o altă pagină din "jurnalul" unei (oarecare) profesoare, cred că e onest şi potrivit să caut motivele de optimism, câte s-or găsi, în zona catedrei şi a pupitrelor. Aşadar, nu este totul pierdut , dacă elevii răspund cu entuziasm şi cu nerăbdare când le spui că (în timpul lor liber) vor participa la diverse proiecte culturale (despre unele am scris în ianuarie , în  februarie , în martie , în aprilie , în octombrie , în noiembrie , tot în noiembrie şi în decembrie ). Nu este totul pierdut , dacă, după aceea, comentează şi rememorează într-un fel sau altul, ceea ce au trăit şi au văzut, participând la astfel de proiecte, şi constaţi că le-ai îmbogăţit viaţa cu experienţe pozitive, pentru care îţi sunt recunoscători. (S-ar cere o paranteză: elevii de azi nu sunt numai ceea ce arată cu insistenţă mass-media: dependenţi de cluburi de noapte, de distracţii periculoase, 

Cam câte scrisori o fi primit Moş Crăciun anul acesta? :-?

... Renii nu poartă ghetuţe!

... pentru voi! Moş Crăciun şi-a înhămat renii la sanie. Şase reni, parcă. De câte ghetuţe are nevoie Moş Crăciun pentru a-şi încălţa renii?

În seara asta la ştiri, pe două posturi diferite, două scurte reportaje, ambele despre obiceiul popular al caprei. În primul, imaginile arătau grupul de actori populari, pe o alee între două blocuri, ţopăind şi agitându-se în jurul "caprei", pe ritmurile asurzitoare (e imposibil să nu le auzi zilele astea pe undeva) ale unei tobe, asezonate cu strigături. Că se manifestau atât de vârtos, nu-i bai, dar, surpriză! actorii populari nici nu erau populari, fiindcă toţi purtau ... costumele lui Moş Crăciun! Ziceam ceva de strigături - nu se auzeau în primul reportaj, dar recuperăm cu al doilea. Aici filmarea este centrată pe mişcările urătorului (îmbrăcat corect, cu costum popular românesc) şi pe ale "caprei", iar strigăturile se aud clar. Surpriză! Capra noastră tradiţională e adaptată noilor "tradiţii": Ca-pra-mea-a-re-ta-lent! (Bum! Bum! Bum!) A-ve-nit-din-Oc-ci-dent! (Bum?!?!) Cam aşa s-ar putea exemplifica azi caracterul oral, colectiv, anonim, sincretic

Uniunea Scriitorilor din România ( USR ) si Asociatia Scriitorilor din Bucuresti ( ASB ) au organizat astăzi o întâlnire in Sala Oglinzilor, unde 15 scriitori contemporani au citit poezie şi proză. Evenimentul a fost moderat de Horia Gârbea , preşedintele ASB. Am acceptat invitaţia cu bucurie,  profesori şi elevi deopotrivă, pentru întâlnirea cu scriitorii, pentru întâlnirea cu literatura contemporană, pentru locul plin de istorie (şi de eleganţă) unde a avut loc evenimentul. Într-o atmosferă caldă, deloc formală, au citit pentru noi, cei prezenţi, scriitorii Dan Mircea Cipariu, Vasile Poenaru, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Oana Drăgan, Daniel Bănulescu, Ioana Diaconescu, Lucia Verona, Horia Gârbea şi alţii. Într-o perioadă atât de încărcată pentu toţi, să ne facem timp să citim, respectiv să ascultăm câteva pagini de literatură, a fost o evadare fericită. Am păcălit pentru o oră timpul. Pentru că, vorba poetului, nici nu ştii când trec o mie de ani peste poem

Zilele trecute am primit un telefon de la o prietenă din copilărie, cu care mă văd foarte rar (din păcate). A ţinut să mă felicite personal pentru evenimentul de luna trecută  (aflând despre el de la mama mea).   Te felicit , mi-a spus ea. Nu degeaba te-am luat mereu ca model în copilărie , a dăugat ea simplu. Vă relatez aceste lucruri, pentru că este cel mai bun exemplu de nobleţe şi de siguranţă de sine pe care pot să-l dau: o femeie care se apropie de 40 de ani, deşteaptă, frumoasă, educată, cu o familie minunată, să declare altei femei, care este cu doar patru ani mai vârstincă (adică mie), un lucru mic atât de mare. Nici nu ştiţi ce sentiment cald, de bine, am, când conştientizez că e un noroc că din viaţa mea fac parte (la o vârstă sau la alta) oameni senini, deştepţi şi fără încrâncenări, aşa cum este Carmen. ... Ceea ce vă doresc şi vouă.

Astăzi în Plaza, o gălăgie incredibilă. În holul principal, pe o scenă special amenajată, un grup de copii, îmbrăcaţi într-un fel de uniformă roşu cu alb, făceau un fel de playback după nişte cântece înregistrate probabil într-un studio. Nu spun că iniţiativa (nu ştiu a cui) nu ar fi bună, doar că sonorul era dat atât de tare, asurzitor, credeţi-mă, încât, nu numai că era un playback prost regizat, ci, mai mult, copiii ăia, mai ales văzuţi de la ultimul etaj al mallului, păreau nişte roboţei identici, care se mişcau de la dreapta la stânga şi invers, pe colinde. Dar nu asta m-a surprins, dimpotrivă, deja e un fel de modă azi să-ţi târăşti duci copilul pe la tot felul de "extraşcolare" şi, dacă îl mai vezi şi făcând playback în mall, deja se cheamă că ai investit în educaţia lui. Altceva m-a marcat. Am aruncat încă privire de la etajul doi în jos ca să văd, ca într-un tablou suprarealist sau ca într-o scenă de teatru absurd, într-un glob uriaş de sticlă, trei copii jucându-s

Zăpada a devenit articol de lux şi, cel puţin deocamdată, vremea nu ne ajută. Din inerţia atâtor altor luni decembrie, oraşele reacţionează totuşi conform "tradiţiei", aşa încât au apărut accesoriile luminoase (predominând, ca de obicei, motivul decorativ al bradului al steluţelor), care, după părerea mea, în lipsa zăpezii, dau străzilor un aspect de iarnă-surogat. Vom persevera, însă, toţi, mici şi mari, cu pregătirile, fiindcă decembrie e decembrie. Nu ştiu alţii cum sunt , dar la noi aproape toate sălile de clasă au căpătat aspect de decembrie adevărat, cu beteală şi brăduţi. Mezinii de la V A au adus un brăduţ mic (ca ei) şi mi l-au prezentat: E în creştere! (apreciez umorul, doar se bazează pe polisemie, nu?). XII B-ul (clasă în care predomină băieţii) a ţinut să scuze o tentativă de beteală care atârna în jurul ceasului de pe perete şi la colţurile tablei (probabil privirea mea se oprise prea expresivă asupra decoraţiunilor): Avem un brad în dulap , zice un elev. E